Cand iti pierzi reperele, cand ti se pare ca nu mai cresti, cand starea de confuzie de dimineata nu trece nici dupa cea de-a doua cana de cafea, intoarce-te la lucrurile de baza! Treaba asta a spus-o un om fain, acum multi ani, la un antrenament, pe vremea cand eram copil. Mi-a sunat mie frumos de pe atunci, dar nu i-am inteles aplicabilitatea decat mult mai tarziu.
Zilele astea ma incearca un sentiment de singuratate. Nu e tragic. Dar voi folosi singuratatea asta ca pe o resursa, nu ca pe un consumator, drept urmare ma voi pierde in planul efortului fizic. As sta in sala in fiecare zi, zilele astea as sta pana la epuizare. Pana simt ca nu-mi mai pot ridica bratele si cu toate astea sa trag de mine si sa le mai ridic macar o data, sa mai imping o limita, sa mai invat ceva, sa savurez efectul endorfinelor la final.
Azi ma tratez cu alergare, maine pe tatami. Ambele forme de miscare reprezinta acele lucruri de baza. Ambele au menirea de a-mi reda echilibrul si totusi sunt atat de diferite. Daca alergarea imi ofera deconectarea ravnita, lucrul pe saltea imi permite sa uit de mine, sa las subconstientul sa-si faca de cap si sa ajung cu un pas mai aproape de targetul stabilit. Sa invat! SA MA INVAT!
Desi exist foarte bine eu cu mine, desi am norocul sa detin abilitatea de a nu ma plictisi, de a avea oameni frumosi in jurul meu de la care sa-mi iau o parte din energie, ajung sa ma simt uneori ca un vas din care tot iau, dar pun prea putin inapoi. Atunci ma intorc la lucrurile de baza. Fiind prin definitie o tipa lenesa, prima reactie e sa ma sui in varful patului si sa jelesc de acolo pana ma ia somnul. Dar nevoia aproape organica de a invata constant, de a face diferenta, ma impinge pe tatami, sau pe pista si imi restabileste echilibrul.
Si da, toata povestea asta se trateaza cu sport chiar si in situatia in care efortul fizic nu face parte din lucrurile tale de baza. Incearca internautule inainte de a ridica superior spranceana!
EFECTUL GENERAL OBSERVAT:
Singuratatea asta pe cat suna de cliseic, pe atat de inspaimantatoare e pentru multi. Am vazut, in timp, oameni pe care frica de singuratate ii paraliza pur si simplu. Oameni dispusi sa se arunce intr-o incompatibilitate pe termen lung, doar din disperarea de a nu ramane singuri. I-am vazut indurand abuzuri din partea partenerilor si in acelasi timp incapabili sa raspunda la intrebarea "Se merita?"
Sa te mariti/insori dupa o relatie scurta, sa faci un copil, sa-ti induri frustrarile si nefercirile, sa le induri pe ale celui de langa tine si sa i le proiectezi pe ale tale. Sa le transformi in normal. Sa uiti sa iti dai jos interfata inainte de culcare, sa-ti sugrumi sinele si sa il inlocuiesti cu ea. Sa te privesti amortit in oglinda spunandu-ti ca esti in randul lumii, sa simti ca te dezintegrezi cand toata stabilitatea asta construita din cutii goale de carton, se duce dracului! Sa lupti cu indarjire, sa te agati penibil si umilitor de ceva ce nu se poate repara, pentru ca de fapt nu a functionat niciodata corect.
Sunt aproape convinsa ca singuratatea asta este rezultatul direct al unei dogme sociale perpetuate cam de cand Homo Habilis a inteles care e treaba cu sexutul si s-a pus pe....treaba.
Conceptul singuratatii influenteaza indivizii in mod diferit. Exista ponderea (foarte mare din pacate) celor care isi vor trai viata pe genunchi, taras, nesatisfactor cu micile varfuri de falsa siguranta si frica aproape constanta si exista cei ridicati din pulberea mediocritatii generale. Cei care au trait declick-ul revelator si decid constienti de sine!
Aceasta observatie nu este o judecata, nu este menita sa gadile orgolii, ci sa genereze raspunsul clar sincer si fara ezitare la intrebarea "TU CE DECIZI?"
marți, noiembrie 18, 2014
duminică, noiembrie 09, 2014
Intoarcerea pe tatami
Intoarcerea mea pe tatami, in cadrul Clubului Sportiv Pontica, apare intr-o perioada de confuzie totala in ceea ce priveste propria persoana. Dupa 11 ani de lipsa, de rugina, de sedentarism relativ. Ani de zbucium cu sinele, de autodescoperire the hard way, de perioade de low self-esteem, de un declick ce mi-a adus un echilibru pe care m-am chinuit sa il intretin si pe care eram pe cale sa il pierd.
Am intrat iar in sala intr-un moment de dezamagire crunta in plan personal, de oboseala psihica cronicizata, intr-un timp in care ma simteam singura. Suna intr-adevar un pic cliseic, dar stim foarte bine ca, desi poate functionam perfect cu noi insine, nu suntem construiti sa fim solitari. Ma trezisem subit cu niste timp liber pe care nu stiam cu ce sa il umplu. Alternam starile de plictiseala cu cele de agitatie maxima si valsam gratios pe marginea unei depresii. Imi doream cu inversunare sa fac ceva pentru mine, cu mine. Sa schimb starile de agitatie si plictiseala cu senzatia de VIU.
Si cum lumea e facuta din 600 de oameni care se cunosc intre ei, am avut norocul sa reaiu legatura cu un om frumos, la care nu ma mai gandisem de peste 10 ani. Am iesit la o bere si o poveste si am avut surpriza sa regasesc o energie buna, un film similar, un factor de confort psihic si mai ales familiaritatea gestului si a cuvantului. Mai era o luna de vacanta. M-am perpelit la foc mic dorindu-mi sa grabesc timpul.
Trebuie sa recunosc ca am intrat in primul antrenament cu un entuziasm care sarea prin tavan, dar si cu teama ca atatia ani de stat pe bara ma vor forta fizic sa renunt. O problema cu spatele, genunchii subreziti si mai mult de ultima tavaleala cu motorul, imi cam dadeau emotii, dar eram pregatita sa trag de mine pana la ultimul strop de energie.
Desi primul antrenament nu a fost unul epuizant si m-am bucurat de endorfinele de dupa, a doua zi a inceput cosmarul celei mai crunte febre musculare pe care le-am avut vreodata, Nici macar o clipa nu m-am gandit sa renunt, chiar daca pana si respiratul profund, simpla coborare a unei trepte sau ridicatul canii de cafea erau niste incursiuni pe taramurile durerii. Uitasem ca avem atatia muschi si sunt convinsa ca exista cercuri ale iadului despre care nemernicul ala de Dante n-a scris nimic, doar asa de fun, ca sa rada de fraieri :D
Una peste alta, mi-o meritam. Uitasem de mine intr-un colt al existentei si vreme lunga pretuisem ceea ce nu trebuia pretuit, risipisem energie si timp incercand sa desfac mecanisme neavand resursele necesare. Cu fiecare pas si treapta coborata in saptamana aia ma simteam si mai VIE. Asta imi dorisem si stiam sigur ca nu va veni fara un pret dureros :)) Abia asteptam urmatorul antrenament.
La nivel inconstient targetul meu a fost deconectarea dupa care tanjeam, dar ratiunea a fost o curva nemernica. Evolutia nu avea viteza pe care mi-am dorit-o. Eram constienta ca nu o sa fiu spirt, dar ma frustra teribil modul lent in care cresteam. Ameteli, timpul lent de reactie, reflexe aproape zero, executarea defectuasa a procedeelor explicate, mobilitate inexistenta, etc. si au aparut momente in care am vrut sa dau dracului totul si sa renunt.
Evident m-am tarat de fiecare data la sala si de fiecare data am plecat cu gandul ca nu trag degeaba. Era piticul ala din capul meu care nu ma lasa sa stau. Ciudat ca piticul ala seamana al dracului de tare cu mine :D
Timpul a trecut, sunt aproape 3 luni in care am slabit aprox 25 de kg, ma surprind constant in exercitiile de mobilitate, reflexele revin si cresc constant, lucrez mai corect, mai coerent, mai legat, am capul mai limpede, ma misc mai repede, reactionez mai repede, stratul adipos se duce si creste masa musculara si lista poate continua. La nivel comparativ cu acum 3 luni, schimbarea este de aproape 180 de grade si cu toate astea VREAU SI POT MAI MULT! Astept cu infrigurare examenul de centura, chiar daca stiu ca am sa muncesc de o sa imi iasa pe nas, ca voi avea momente in care, din nou, voi vrea sa renunt.
Piticul ala nu mai e pitic, e tot mai mare, se identifica din ce in ce mai mult cu mine, sunt EU.
Am invatat sa imi ascult organismul, sa imi simplific starile, sa inteleg mai usor mecanismele ca sa inteleg motivul executarii.
Avand timpul necesar, am descoperit ca imi place sa ajut in lucrul cu grupele de copiii. Dar mai presus de asta am descoperit in sala niste oameni frumosi, de o factura faina. Oameni langa care poti sa razi, sa cresti, sa transpiri pana simti ca nu mai poti respira si cu toate astea, langa ei, sa mai gasesti o ultima resursa de energie nebanuita. Oameni placuti atat in sala cat si in afara ei! Relatia cu ei dezvolta un soi de dulce complicitate in care nu sunt necesare toate cuvintele pentru a ne intelege.
Impulsul scrierii acestui articol vine dupa ce am citit postarea unuia dintre colegi, in care el isi exprima incantarea, iar eu m-am intrebat ce am castigat in aceste 3 luni.
Desi cuvintele sunt putine si uneori sarace, va multumesc voua, Dan si Fane pentru rabdarea, efortul si energia pe care mi le oferiti si va multumesc voua colegi faini. Am onoarea de a ma regasi si de a creste langa voi!
Ne vedem miercuri!
Am intrat iar in sala intr-un moment de dezamagire crunta in plan personal, de oboseala psihica cronicizata, intr-un timp in care ma simteam singura. Suna intr-adevar un pic cliseic, dar stim foarte bine ca, desi poate functionam perfect cu noi insine, nu suntem construiti sa fim solitari. Ma trezisem subit cu niste timp liber pe care nu stiam cu ce sa il umplu. Alternam starile de plictiseala cu cele de agitatie maxima si valsam gratios pe marginea unei depresii. Imi doream cu inversunare sa fac ceva pentru mine, cu mine. Sa schimb starile de agitatie si plictiseala cu senzatia de VIU.
Si cum lumea e facuta din 600 de oameni care se cunosc intre ei, am avut norocul sa reaiu legatura cu un om frumos, la care nu ma mai gandisem de peste 10 ani. Am iesit la o bere si o poveste si am avut surpriza sa regasesc o energie buna, un film similar, un factor de confort psihic si mai ales familiaritatea gestului si a cuvantului. Mai era o luna de vacanta. M-am perpelit la foc mic dorindu-mi sa grabesc timpul.
Trebuie sa recunosc ca am intrat in primul antrenament cu un entuziasm care sarea prin tavan, dar si cu teama ca atatia ani de stat pe bara ma vor forta fizic sa renunt. O problema cu spatele, genunchii subreziti si mai mult de ultima tavaleala cu motorul, imi cam dadeau emotii, dar eram pregatita sa trag de mine pana la ultimul strop de energie.
Desi primul antrenament nu a fost unul epuizant si m-am bucurat de endorfinele de dupa, a doua zi a inceput cosmarul celei mai crunte febre musculare pe care le-am avut vreodata, Nici macar o clipa nu m-am gandit sa renunt, chiar daca pana si respiratul profund, simpla coborare a unei trepte sau ridicatul canii de cafea erau niste incursiuni pe taramurile durerii. Uitasem ca avem atatia muschi si sunt convinsa ca exista cercuri ale iadului despre care nemernicul ala de Dante n-a scris nimic, doar asa de fun, ca sa rada de fraieri :D
Una peste alta, mi-o meritam. Uitasem de mine intr-un colt al existentei si vreme lunga pretuisem ceea ce nu trebuia pretuit, risipisem energie si timp incercand sa desfac mecanisme neavand resursele necesare. Cu fiecare pas si treapta coborata in saptamana aia ma simteam si mai VIE. Asta imi dorisem si stiam sigur ca nu va veni fara un pret dureros :)) Abia asteptam urmatorul antrenament.
La nivel inconstient targetul meu a fost deconectarea dupa care tanjeam, dar ratiunea a fost o curva nemernica. Evolutia nu avea viteza pe care mi-am dorit-o. Eram constienta ca nu o sa fiu spirt, dar ma frustra teribil modul lent in care cresteam. Ameteli, timpul lent de reactie, reflexe aproape zero, executarea defectuasa a procedeelor explicate, mobilitate inexistenta, etc. si au aparut momente in care am vrut sa dau dracului totul si sa renunt.
Evident m-am tarat de fiecare data la sala si de fiecare data am plecat cu gandul ca nu trag degeaba. Era piticul ala din capul meu care nu ma lasa sa stau. Ciudat ca piticul ala seamana al dracului de tare cu mine :D
Timpul a trecut, sunt aproape 3 luni in care am slabit aprox 25 de kg, ma surprind constant in exercitiile de mobilitate, reflexele revin si cresc constant, lucrez mai corect, mai coerent, mai legat, am capul mai limpede, ma misc mai repede, reactionez mai repede, stratul adipos se duce si creste masa musculara si lista poate continua. La nivel comparativ cu acum 3 luni, schimbarea este de aproape 180 de grade si cu toate astea VREAU SI POT MAI MULT! Astept cu infrigurare examenul de centura, chiar daca stiu ca am sa muncesc de o sa imi iasa pe nas, ca voi avea momente in care, din nou, voi vrea sa renunt.
Piticul ala nu mai e pitic, e tot mai mare, se identifica din ce in ce mai mult cu mine, sunt EU.
Am invatat sa imi ascult organismul, sa imi simplific starile, sa inteleg mai usor mecanismele ca sa inteleg motivul executarii.
Avand timpul necesar, am descoperit ca imi place sa ajut in lucrul cu grupele de copiii. Dar mai presus de asta am descoperit in sala niste oameni frumosi, de o factura faina. Oameni langa care poti sa razi, sa cresti, sa transpiri pana simti ca nu mai poti respira si cu toate astea, langa ei, sa mai gasesti o ultima resursa de energie nebanuita. Oameni placuti atat in sala cat si in afara ei! Relatia cu ei dezvolta un soi de dulce complicitate in care nu sunt necesare toate cuvintele pentru a ne intelege.
Impulsul scrierii acestui articol vine dupa ce am citit postarea unuia dintre colegi, in care el isi exprima incantarea, iar eu m-am intrebat ce am castigat in aceste 3 luni.
Desi cuvintele sunt putine si uneori sarace, va multumesc voua, Dan si Fane pentru rabdarea, efortul si energia pe care mi le oferiti si va multumesc voua colegi faini. Am onoarea de a ma regasi si de a creste langa voi!
Ne vedem miercuri!
miercuri, noiembrie 05, 2014
Viitorul omenirii nu depinde de ovarele mele!!!
Sa ne intelegem:
Urmatorul tampit, care tine musai sa imi dea peste nas cu mareata calitate de parinte, explicandu-mi ca sunt o cretina si-o egoista cand spun ca nu imi doresc copii, sau doar ma contrazice, pe motiv ca ma voi razgandi, JUR CA RAMANE FARA DINTI!!!
Va multumesc pentru atentie si o zi cat mai frumoasa va doresc!
Ana
Urmatorul tampit, care tine musai sa imi dea peste nas cu mareata calitate de parinte, explicandu-mi ca sunt o cretina si-o egoista cand spun ca nu imi doresc copii, sau doar ma contrazice, pe motiv ca ma voi razgandi, JUR CA RAMANE FARA DINTI!!!
Va multumesc pentru atentie si o zi cat mai frumoasa va doresc!
Ana
luni, octombrie 27, 2014
Competitia incepe in Romania. Performanta incepe din Navodari
Anul acesta Romania a facut primii pasi concreti in dezvoltarea motociclismul ca sport. Pasi frumosi si asteptati cu infrigurare de intreaga comunitate moto.
Anul 2014 ne-a marcat intrarea in randul tarilor oraganizatoare de curse moto-auto, prin inaugurarea circuitului de la Adancata.
Cei 4 km de asfalt impecabil au adunat o multime de pasionati o motociclismului. Posesori de motoare sport, super moto, touring, etc. toti au fost prezenti sa vada "minunea" de la finalul a 2 ani de munca si probabil cateva milioane serioase de euro.
S-au inscris din toate colturile tarii, dar si din Europa, si-au adus prietenii, iar cei mai norocosi si sponsorii. Grafica acestui eveniment a fost cel putin spumoasa, motocicletele si echipamentele moto facand deliciul tuturor, dar mai ales celor veniti special pentru a-si clati ochii.
Acum ca ne-am lamurit asupra impactului vizual al intregului eveniment, putem trece cu usurinta la partea sportiva. Astfel, participantii s-au dezbracat de titulatura de motociclisti nebuni, si-au imbracat echipamentele de protectie si si-au aratat indemananrea pe circuit cu setea celor care ani de zile au disecat fiecare scena spectaculoasa din cursele mondiale redate de diverse posturi TV.
Multi dinte voi stiu ca jobul meu este in zona moto si puteti presupune logic ca acesta este si motivul pentru care anunt deschiderea circuitului de la Adancata. Dar nu acesta este motivul principal, ci faptul ca dragul meu coleg de munca venit acasa cu 2 cupe de la aceasta competite.
Da frate, sunt mandra de el de-mi sar capacele! Adita a venit acasa ranjind tot, dupa ce si-a adjudecat locurile 2 si 3 in cele doua etape ale categoriei 600 cc. Si ca totul sa fie si mai tare, a facut treaba asta cu o motoreta stock. Ah? Cum suna asta?
Pai suna cam asa: skillurile lui l-au asezat frumos pe podium! Bravo Adi. Ne-ai aratat ce inseamna indemanarea si ambitia, ca de talentat te cam stim! Felicitari colega si la cat mai multe cupe!!!!
Anul 2014 ne-a marcat intrarea in randul tarilor oraganizatoare de curse moto-auto, prin inaugurarea circuitului de la Adancata.
Cei 4 km de asfalt impecabil au adunat o multime de pasionati o motociclismului. Posesori de motoare sport, super moto, touring, etc. toti au fost prezenti sa vada "minunea" de la finalul a 2 ani de munca si probabil cateva milioane serioase de euro.
S-au inscris din toate colturile tarii, dar si din Europa, si-au adus prietenii, iar cei mai norocosi si sponsorii. Grafica acestui eveniment a fost cel putin spumoasa, motocicletele si echipamentele moto facand deliciul tuturor, dar mai ales celor veniti special pentru a-si clati ochii.
Acum ca ne-am lamurit asupra impactului vizual al intregului eveniment, putem trece cu usurinta la partea sportiva. Astfel, participantii s-au dezbracat de titulatura de motociclisti nebuni, si-au imbracat echipamentele de protectie si si-au aratat indemananrea pe circuit cu setea celor care ani de zile au disecat fiecare scena spectaculoasa din cursele mondiale redate de diverse posturi TV.
Multi dinte voi stiu ca jobul meu este in zona moto si puteti presupune logic ca acesta este si motivul pentru care anunt deschiderea circuitului de la Adancata. Dar nu acesta este motivul principal, ci faptul ca dragul meu coleg de munca venit acasa cu 2 cupe de la aceasta competite.
Da frate, sunt mandra de el de-mi sar capacele! Adita a venit acasa ranjind tot, dupa ce si-a adjudecat locurile 2 si 3 in cele doua etape ale categoriei 600 cc. Si ca totul sa fie si mai tare, a facut treaba asta cu o motoreta stock. Ah? Cum suna asta?
Pai suna cam asa: skillurile lui l-au asezat frumos pe podium! Bravo Adi. Ne-ai aratat ce inseamna indemanarea si ambitia, ca de talentat te cam stim! Felicitari colega si la cat mai multe cupe!!!!
duminică, decembrie 15, 2013
ODIOS! atat doar...ODIOS!!!
Nici nu stiu cum sa incep postarea asta. Ultima gaselnita publicitara a acestui sistem social de rahat m-a scos din minti!
Pe scurt:
TVR-ul s-a gandit si s-a tot gandit cum sa-si tina rating-ul macar asa cat sa nu moara de foame. Si ce le-a trecut celor din conducere prin nucile alea pe care le au pe post de capete? Sa scoata la inchiriat ORFANI!
Da da ati citit bine. Scoatem la inchiriat orfani sub umbrela unei "campanii umanitare" care suna cam asa:
"De craciun ia un orfan acasa!"
Increfuckingdibil nu-i asa?? Adica dupa ce ne futem creierii cu Rosii Montane, gaze de sist, maidanezi, oameni iesiti in strada pentru toate astea, o dam gratios in ultimul stadiu de cruzime indreptat impotriva unor copii si asa aproape napastuiti de soarta. Niste copii al caror destin este pecetluit in proportie de 90% de un sistem social defect si plin de bube mai ceva ca o broasca raioasa!
De ce fac oamenii acte caritabile cu predispozitie catre sarbatori? Pentru ca ne simtim inutili? Nu! Pentru ca suntem indeajuns de dobitoci si de aroganti incat sa vrem recunoscute niste merite care de fapt nu ni se cuvin. Daca ne-am fi simtit inutili, daca am fi facut asta doar pentru constiinta noastra nu s-ar apela la presa si nu am putea inventa o asemenea campanie care sa-i ingroape in durere si mai mult pe acesti copii!
Ce impresie aveti domnilor TVR-isti? Ca pustiul ala adunat dintr-un orfelinat va lesina de recunostiinta pentru 3 zile petrecute intr-o familie? Cum il puteti lasa sa retraiasca trauma abandonului? Cum i se va explica sfarsitul celor 3 zile astfel incat sa nu se autoconsidere defect? Ati calcat, javre ordinare avide de excelenta ce sunteti, in vreun ofelinat vreodata? Vi s-a agatat vreodata de mana, sau de marginea hainei, un prichindel subnutrit si anemic, rugandu-va daca nu prin cuvinte, macar din priviri sa il luati acasa si sa il faceti al vostru??
Ati vazut vreodata un orfan care tresare la fiecare zgomot mai puternic sau ton mai ridicat, de frica batailor incasate? Cum puteti face carne de tun din copii astia si sa va asteptati la recunostiinta pe 1 ianuarie?
Copii astia au nevoie de incredere, de sustinere, de educatie si de dragoste constanta! Nu de minuni care tin doar 3 zile. Nu de prabusirea sinelui prin retrairea unui abandon! Povestile lor sunt crunte si-ti frang sufletul. Dar ca sa le stii aceste povesti, presupune sa ii cunosti si sa fii acolo o data pe saptamana, o data pe luna....nu doar 3 zile de craciun!
Proiectul asta este inuman! Proiectul asta ii va secera pe micutii astia si asa doborati de sistem. Asta urmarim? O imagine fabuloasa construita pe trupurile si sufletle copiilor abandonati?
Vi s-au plictisit plozii acasa si cum nu sunteti de acord cu animalele de companie in casa, ii aduceti un orfan? Cam asa suna mizeria asta!
Domnilor TVR-isti, campania dumneavoastra nu e de sustinut sau nu! Ea incalca orice valori morale pe baza carora, parintii nostri, profesorii nostri si isotria s-au chinuit sa ne construiasca! V-ati scos la vanzare sufletele, inteleg asta, dar nu adaugati la pret si sufletele unor copii fara sansa la o viata normala! ASTA E CRUZIME!!!
In prag de sarbatori, ati adus tristete in lumea in care eu traiesc si o durere si mai mare in lumea in care copiii astia traiesc! Nu va spun "sa va fie rusine!", exista ea o lege a compensatiei in care eu cred cu tarie!
Este ODIOS!!!! Pur si simplu ODIOS!!!
Pe scurt:
TVR-ul s-a gandit si s-a tot gandit cum sa-si tina rating-ul macar asa cat sa nu moara de foame. Si ce le-a trecut celor din conducere prin nucile alea pe care le au pe post de capete? Sa scoata la inchiriat ORFANI!
Da da ati citit bine. Scoatem la inchiriat orfani sub umbrela unei "campanii umanitare" care suna cam asa:
"De craciun ia un orfan acasa!"
Increfuckingdibil nu-i asa?? Adica dupa ce ne futem creierii cu Rosii Montane, gaze de sist, maidanezi, oameni iesiti in strada pentru toate astea, o dam gratios in ultimul stadiu de cruzime indreptat impotriva unor copii si asa aproape napastuiti de soarta. Niste copii al caror destin este pecetluit in proportie de 90% de un sistem social defect si plin de bube mai ceva ca o broasca raioasa!
De ce fac oamenii acte caritabile cu predispozitie catre sarbatori? Pentru ca ne simtim inutili? Nu! Pentru ca suntem indeajuns de dobitoci si de aroganti incat sa vrem recunoscute niste merite care de fapt nu ni se cuvin. Daca ne-am fi simtit inutili, daca am fi facut asta doar pentru constiinta noastra nu s-ar apela la presa si nu am putea inventa o asemenea campanie care sa-i ingroape in durere si mai mult pe acesti copii!
Ce impresie aveti domnilor TVR-isti? Ca pustiul ala adunat dintr-un orfelinat va lesina de recunostiinta pentru 3 zile petrecute intr-o familie? Cum il puteti lasa sa retraiasca trauma abandonului? Cum i se va explica sfarsitul celor 3 zile astfel incat sa nu se autoconsidere defect? Ati calcat, javre ordinare avide de excelenta ce sunteti, in vreun ofelinat vreodata? Vi s-a agatat vreodata de mana, sau de marginea hainei, un prichindel subnutrit si anemic, rugandu-va daca nu prin cuvinte, macar din priviri sa il luati acasa si sa il faceti al vostru??
Ati vazut vreodata un orfan care tresare la fiecare zgomot mai puternic sau ton mai ridicat, de frica batailor incasate? Cum puteti face carne de tun din copii astia si sa va asteptati la recunostiinta pe 1 ianuarie?
Copii astia au nevoie de incredere, de sustinere, de educatie si de dragoste constanta! Nu de minuni care tin doar 3 zile. Nu de prabusirea sinelui prin retrairea unui abandon! Povestile lor sunt crunte si-ti frang sufletul. Dar ca sa le stii aceste povesti, presupune sa ii cunosti si sa fii acolo o data pe saptamana, o data pe luna....nu doar 3 zile de craciun!
Proiectul asta este inuman! Proiectul asta ii va secera pe micutii astia si asa doborati de sistem. Asta urmarim? O imagine fabuloasa construita pe trupurile si sufletle copiilor abandonati?
Vi s-au plictisit plozii acasa si cum nu sunteti de acord cu animalele de companie in casa, ii aduceti un orfan? Cam asa suna mizeria asta!
Domnilor TVR-isti, campania dumneavoastra nu e de sustinut sau nu! Ea incalca orice valori morale pe baza carora, parintii nostri, profesorii nostri si isotria s-au chinuit sa ne construiasca! V-ati scos la vanzare sufletele, inteleg asta, dar nu adaugati la pret si sufletele unor copii fara sansa la o viata normala! ASTA E CRUZIME!!!
In prag de sarbatori, ati adus tristete in lumea in care eu traiesc si o durere si mai mare in lumea in care copiii astia traiesc! Nu va spun "sa va fie rusine!", exista ea o lege a compensatiei in care eu cred cu tarie!
Este ODIOS!!!! Pur si simplu ODIOS!!!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)