Deputatul si pulimea

In dimineata asta mi-am baut cafeaua cu ghionturi. Gasesc pe facebook, sharuit de cativa amici, un articol de pe Digi24 cu emisiunea in care prezent era deputatul Eugen Nicolicea. Pana aici nimic deosebit, daaaar...
Apare Moise Guran si pune pe masa niste obiceiuri ale acestui domn deputat menite sa scape de puscarie niste alti domni insurubati puternic in clasa politica romaneascca. Guran vorbeste despre "intentia indirecta" si despre cum redefinirea legislativa capata eticheta de amnistie chiar si retroactiv.
Cadrul se muta in studioul "Jurnalului de Seara" unde ii putem vedea pe realizatorul emisiunii si pe cei 4 invitati ai sai. Ca imagine in sine, 4 dintre cei prezenti sunt imbracati la costum, prezentabili, unul e echipat cu un tricou polo si cu atitudinea pe masura. Presupuneti bine, el este deputatul Eugen Nicolicea. Ei bine individul asta aude acuzatiile pe care Guran i le aduce si face ce?
Gura cat usa de la intrare, ca mai apoi tot  el sa strige "LUPUL!!" si sa arunce cu amenintari cum ca va sesiza CNA-ul, etc.
Ridica tonul, vorbeste peste ceilalati, jigneste, foloseste cuvinte precum "fraier, sicofan, prost" toate astea impachetate in limbajul bisnitarilor de tigari din anii copilariei mele. Cere dovezi, i se comunica prezentarea acestora in emisiunea lui Guran, se face ca nu aude, urla dupa dovezi mai departe, se plange ca este victima unui atac la persoana. I se repun pe masa argumentele lui Guran ca fiind afirmatii corecte, de catre un alt invitat. Raspunsul lui nu priveste in mod direct acuzatiile, nu accepta corectitudinea afirmatiei "redefinirea legislativa capata aspectul amnistiei" si continua un comportament demn de o florareasa postbelica prinsa ca a luat clientului un leu in plus si care in apararea ei spune ca florile sunt frumoase.
Intr-un final ii este inchis pliscul, el mai arunca doua trei amenintari, tot el e ofensat, e victima, ce uameni rai si pricinosi astia de l-au adus in emisiune sa il inghesuie.
Intr-adevar consider ca moderatorul "Jurnalului de Seara" ar fi putut gestiona si mai elegant finalul. Cred ca ar fi fost mult mai frumos ca deputatul in tricou sa fie informat ca nu mai are ce cauta in studiourile televiziunii, dupa care as fi rugat colegii de sunet sa anuleze microfonul atasat maimutei in cauza, fara drept de apel, fara tratative si targuilei de mahala.
Ca om normal la cap si mai ales satul, faci cu nervii. S-o vezi de dimineata la cafea, o sa o bei cu noduri, o sa iti creasca tensiunea (si nu de la cafea), o sa te loveasca brusc furia. Fix pentru ca esti SATUL!
Dupa care incepi sa intelegi cum mortii lor tot ies astia alesi la fiecare serie de alegeri. Care a fost principala metoda de a supravietui in comunism? Mai toti stiau pe cineva, care stia pe cineva cu influenta ici, colo si-ncoace. Mai toti stiau pe cineva care procura alimente, medicamente, tigari de contrabanda, etc. Incepe sa se lege ceva? Nu vorbesc de cei care detineau factorul de influenta, nici la cei care procurau diverse sub aripile alora influenti. Aici ne e clara situatia.
Vorbesc despre cei care apelau la ei. Faptul ca gunoaiele astea golanesti iau alegerile de fiecare, este rezultatul direct al traiului intr-un regim politic opresiv, cu libertati limitate si mai ales restrictiv pana in dementa in ceea ce priveste necesitatile esentiale vietii.
Experienta emotionala a romanului ii spune ca golanul se descurca, golanul e lider de grup, golanul e varf. Aceiasi experienta emotionala ofera romanului trait in comunism fix factorul de confort psihic. Lasa ca golanul la un momen dat mai arunca osul de la ciolan pulimii dupa ce a terminat el de ros. Iar pulimea e fericita ca roade zagrciurile. Dovada clara o aveti in Baia Mare unde primarul si-a depus juramantul IN PENITENCIAR!!!!
E simplu. Daca repeti unui copil ca este un idiot si il tratezi ca pe un idiot in fiecare zi a vietii lui, vei obtine un adult imbecil. Mecanismul e acelasi, romanul a invatat ca el e pulimea si alege in conformitate cu statutul lui.
Mda. Cam asta a fost revelatia din dimineata asta, ca tot aveam dileme despre cum pusca mea reusesc astia sa ia alegerile de fiecare data. Macar acum m-am lamurit.

Oameni pe care ii ascundem in noi, sau cum va spun ramas bun, domnule profesor!

      Recent, unul din dragii mei profesori a plecat dintre noi, cei vii. Vestea mi-a umplut ochii de lacrimi si sufletul de dragoste si furie, frustrare. Epuizant!
      Facem des gresala de a inchide intr-un colt de suflet, plin de praful cuvenirii niste oameni, care ne-au construit. Cu toata dragostea, pasiunea si incapatanarea pe care o aveau in ei, cu fiecare zvacnire a inimii.  Ne-au dat din sufletele lor, din mintile lor, au respirat caldura deasupra noastra, pentru ca noi sa nu simtim frigul sec al unei existente inutile. Ne-au invatat cuvinte noi, sa deschidem alti ochi, sa vedem altfel cu ei si sa decidem. Ne-au invatat sa stam stramb si sa judecam drept.
      Ne terminam studiile si, e drept, ne amintim cu drag de oamenii astia din cand in cand, dar ii inchidem repede in coltul lor, prinsi in iuresul adultului de azi si ii consideram, arogant, nemuritori. Cand mai dispare unul dintre ei si pielea iti arde sub lacrimile frustrarii, iti aduci aminte ca iti datorezi intreaga fiinta acestor oameni.
       Moartea ne transforma in egoisti si in recunoscatori in acelasi timp. Ei, profesorii nostrii dragi, au trait pentru noi, pentru a face diferenta. S-au imprimat pe sine in noi. Ne-au fost PROFESORI!
Ma incearca un sentiment de mila fata de cei care si-au sfarsit anii de scoala fara a intalni macar un astfel de personaj.
       EI au pregatit panzele vietilor noastre inca de pe vremea cand softul nostru abia se scria. Cand intr-un final ajungem adulti, ne pictam aceste panze cu mult mai usor, pentru ca prin EI, culorile de care avem nevoie sunt deja acolo.Ne-au lasat sa ne alegem lumile carora sa apartinem si ne-au aratat ca este atat de bine sa nu ne limitam la un singur univers.
      Sunt aproape 3 saptamani de cand ati pasit in afara planului fizic, domnule profesor Manea. Ultima data cand v-am vazut, erati deja plecat. Mi-ati parut atat de mic si m-am simtit coplesita, iar in mine s-au zbatut doua sentimente covarsitoare. M-am simtit atat de mare si m-am simtit si mai mica decat imi pareati dumneavoastra. Cand am ajuns in locul in care va dormeati ultimul somn, v-as mai fi spus atat de multe si cu toate astea cand am deschis gura, nu-mi mai rasuna in minte decat "Va multumesc!"
Imensitatea omului din dvs. inca strivea. Acum cand gandurile se mai aseaza, cand limba parca umbla mai dezlegata va mai pot spune cateva lucruri. Veti ramane o parte din mine. Cum m-a surprins dragostea pe care ne-ati purtat-o neincetat atatia ani la rand. Ani in care nu ne-am vazut si nu ne-am vorbit. Ani in care din cand in cand imi reveneati in minte ca o definitie a pasiunii, a fortei creatoare, a iubirii, a omului!
     Dvs. nu ati trait niciodata in universul social impus. Sufletul dvs. a refuzat vulgaritatea gandului superficial si astfel ati devenit una din pietrele fundatiei mele. Va multumesc domnule profesor pentru incapatanrea cu care v-ati luptat cu mine. Mi-amintesc acum cu dragoste de lupta asta, desi probabil la momentul respectiv era epuizanta pentru dvs. Cat chin a fost sa ma convingeti sa-mi murdaresc mainile de lut, ca mai tarziu sa ma indragostesc iremediabil de creatia tridimensionala. Mi-amintesc acum de figura dvs. mereu gri, sub care ardeau toate culorile unui suflet care exista pentru a crea.
     Nu va spun ca-mi va fi dor, pentru ca imaginea este atat de vie, iar ceea ce m-ati invatat inca pulseaza cu toata forta sub piele. Dar va voi spune in gand "Multumesc domnule profesor!" de cate ori ma voi impiedica de imaginea gri. Nu va voi transforma in incoana, pentru ca tocmai omul v-a echilibrat divinitatea si ne-ati invatat sa traim la fel. Si va mai spun acum ceva: Ramas bun, ne-om mai cunoaste si-n alte vieti!
      Randurile astea sunt in primul rand pentru voi, cei care le veti citi. Pretuiti-i, ca nu-s nemuritori!
Dna. Luiza Palimaru (istorie), dl Petre Manea (sculptura si modelaj), dl. Gabriel Stratulat (pictura/culoare), dl Viorel Lungu (pictura/culoare), dna. Luiza Stoica (engleza), dna. Niculina Stere (sport), dl. Gheorghe Petre (istorie), dl. Daniel Flaut (istorie medie universala), dna Adriana Citeia (istorie veche universala), dl. Anton Gheorghe (ju-jitsu), dl. Dan Artic (ju-jitsu), dl Fane Costea (ju-jitsu), ei sunt cei pe umerii carora ma ridic si acum sa ating cerul! Va multumesc dragii mei! Sa va tina Cel de Sus sanatosi pe cei ce inca impartiti cu noi pulsul, iar pe voi, cei plecati, sa va odihneasca pentru ca va meritati odihna!

Singuratatea se trateaza cu sport!

  Cand iti pierzi reperele, cand ti se pare ca nu mai cresti, cand starea de confuzie de dimineata nu trece nici dupa cea de-a doua cana de cafea, intoarce-te la lucrurile de baza! Treaba asta a spus-o un om fain, acum multi ani, la un antrenament, pe vremea cand eram copil. Mi-a sunat mie frumos de pe atunci, dar nu i-am inteles aplicabilitatea decat mult mai tarziu.
  Zilele astea ma incearca un sentiment de singuratate. Nu e tragic. Dar voi folosi singuratatea asta ca pe o resursa, nu ca pe un consumator, drept urmare ma voi pierde in planul efortului fizic. As sta in sala in fiecare zi, zilele astea as sta pana la epuizare. Pana simt ca nu-mi mai pot ridica bratele si cu toate astea sa trag de mine si sa le mai ridic macar o data, sa mai imping o limita, sa mai invat ceva, sa savurez efectul endorfinelor la final.
  Azi ma tratez cu alergare, maine pe tatami. Ambele forme de miscare reprezinta acele lucruri de baza. Ambele au menirea de a-mi reda echilibrul si totusi sunt atat de diferite. Daca alergarea imi ofera deconectarea ravnita, lucrul pe saltea imi permite sa uit de mine, sa las subconstientul sa-si faca de cap si sa ajung cu un pas mai aproape de targetul stabilit. Sa invat! SA MA INVAT!
  Desi exist foarte bine eu cu mine, desi am norocul sa detin abilitatea de a nu ma plictisi, de a avea oameni frumosi in jurul meu de la care sa-mi iau o parte din energie, ajung sa ma simt uneori ca un vas din care tot iau, dar pun prea putin inapoi. Atunci ma intorc la lucrurile de baza. Fiind prin definitie o tipa lenesa, prima reactie e sa ma sui in varful patului si sa jelesc de acolo pana ma ia somnul. Dar nevoia aproape organica de a invata constant, de a face diferenta, ma impinge pe tatami, sau pe pista si imi restabileste echilibrul.
  Si da, toata povestea asta se trateaza cu sport chiar si in situatia in care efortul fizic nu face parte din lucrurile tale de baza. Incearca internautule inainte de a ridica superior spranceana!

EFECTUL GENERAL OBSERVAT:
  Singuratatea asta pe cat suna de cliseic, pe atat de inspaimantatoare e pentru multi. Am vazut, in timp, oameni pe care frica de singuratate ii paraliza pur si simplu. Oameni dispusi sa se arunce intr-o incompatibilitate pe termen lung, doar din disperarea de a nu ramane singuri. I-am vazut indurand abuzuri din partea partenerilor si in acelasi timp incapabili sa raspunda la intrebarea "Se merita?"
  Sa te mariti/insori dupa o relatie scurta, sa faci un copil, sa-ti induri frustrarile si nefercirile, sa le induri pe ale celui de langa tine si sa i le proiectezi pe ale tale. Sa le transformi in normal. Sa uiti sa iti dai jos interfata inainte de culcare, sa-ti sugrumi sinele si sa il inlocuiesti cu ea. Sa te privesti amortit in oglinda spunandu-ti ca esti in randul lumii, sa simti ca te dezintegrezi cand toata stabilitatea asta construita din cutii goale de carton, se duce dracului! Sa lupti cu indarjire, sa te agati penibil si umilitor de ceva ce nu se poate repara, pentru ca de fapt nu a functionat niciodata corect.
  Sunt aproape convinsa ca singuratatea asta este rezultatul direct al unei dogme sociale perpetuate cam de cand Homo Habilis a inteles care e treaba cu sexutul si s-a pus pe....treaba.
  Conceptul singuratatii influenteaza indivizii in mod diferit. Exista ponderea (foarte mare din pacate) celor care isi vor trai viata pe genunchi, taras, nesatisfactor cu micile varfuri de falsa siguranta si frica aproape constanta si exista cei ridicati din pulberea mediocritatii generale. Cei care au trait declick-ul revelator si decid constienti de sine!
Aceasta observatie nu este o judecata, nu este menita sa gadile orgolii, ci sa genereze raspunsul clar sincer si fara ezitare la intrebarea "TU CE DECIZI?"

Intoarcerea pe tatami

   Intoarcerea mea pe tatami, in cadrul Clubului Sportiv Pontica, apare intr-o perioada de confuzie totala in ceea ce priveste propria persoana. Dupa 11 ani de lipsa, de rugina, de sedentarism relativ. Ani de zbucium cu sinele, de autodescoperire the hard way, de perioade de low self-esteem, de un declick ce mi-a adus un echilibru pe care m-am chinuit sa il intretin si pe care eram pe cale sa il pierd.
   Am intrat iar in sala intr-un moment de dezamagire crunta in plan personal, de oboseala psihica cronicizata, intr-un timp in care ma simteam singura. Suna intr-adevar un pic cliseic, dar stim foarte bine ca, desi poate functionam perfect cu noi insine, nu suntem construiti sa fim solitari. Ma trezisem subit cu niste timp liber pe care nu stiam cu ce sa il umplu. Alternam starile de plictiseala cu cele de agitatie maxima si valsam gratios pe marginea unei depresii. Imi doream cu inversunare sa fac ceva pentru mine, cu mine. Sa schimb starile de agitatie si plictiseala cu senzatia de VIU.
   Si cum lumea e facuta din 600 de oameni care se cunosc intre ei, am avut norocul sa reaiu legatura cu un om frumos, la care nu ma mai gandisem de peste 10 ani. Am iesit la o bere si o poveste si am avut surpriza sa regasesc o energie buna, un film similar, un factor de confort psihic si mai ales familiaritatea gestului si a cuvantului. Mai era o luna de vacanta. M-am perpelit la foc mic dorindu-mi sa grabesc timpul.
   Trebuie sa recunosc ca am intrat in primul antrenament cu un entuziasm care sarea prin tavan, dar si cu teama ca atatia ani de stat pe bara ma vor forta fizic sa renunt. O problema cu spatele, genunchii subreziti si mai mult de ultima tavaleala cu motorul, imi cam dadeau emotii, dar eram pregatita sa trag de mine pana la ultimul strop de energie.
   Desi primul antrenament nu a fost unul epuizant si m-am bucurat de endorfinele de dupa, a doua zi a inceput cosmarul celei mai crunte febre musculare pe care le-am avut vreodata, Nici macar o clipa nu m-am gandit sa renunt, chiar daca pana si respiratul profund, simpla coborare a unei trepte sau ridicatul canii de cafea erau niste incursiuni pe taramurile durerii. Uitasem ca avem atatia muschi si sunt convinsa ca exista cercuri ale iadului despre care nemernicul ala de Dante n-a scris nimic, doar asa de fun, ca sa rada de fraieri :D
   Una peste alta, mi-o meritam. Uitasem de mine intr-un colt al existentei si vreme lunga pretuisem ceea ce nu trebuia pretuit, risipisem energie si timp incercand sa desfac mecanisme neavand resursele necesare. Cu fiecare pas si treapta coborata in saptamana aia ma simteam si mai VIE. Asta imi dorisem si stiam sigur ca nu va veni fara un pret dureros :)) Abia asteptam urmatorul antrenament.
   La nivel inconstient targetul meu a fost deconectarea dupa care tanjeam, dar ratiunea a fost o curva nemernica. Evolutia nu avea viteza pe care mi-am dorit-o. Eram constienta ca nu o sa fiu spirt, dar ma frustra teribil modul lent in care cresteam. Ameteli, timpul lent de reactie, reflexe aproape zero, executarea defectuasa a procedeelor explicate, mobilitate inexistenta, etc. si au aparut momente in care am vrut sa dau dracului totul si sa renunt.
   Evident m-am tarat de fiecare data la sala si de fiecare data am plecat cu gandul ca nu trag degeaba. Era piticul ala din capul meu care nu ma lasa sa stau. Ciudat ca piticul ala seamana al dracului de tare cu mine :D
   Timpul a trecut, sunt aproape 3 luni in care am slabit aprox 25 de kg, ma surprind constant in exercitiile de mobilitate, reflexele revin si cresc constant, lucrez mai corect, mai coerent, mai legat, am capul mai limpede, ma misc mai repede, reactionez mai repede, stratul adipos se duce si creste masa musculara si lista poate continua. La nivel comparativ cu acum 3 luni, schimbarea este de aproape 180 de grade si cu toate astea VREAU SI POT MAI MULT! Astept cu infrigurare examenul de centura, chiar daca stiu ca am sa muncesc de o sa imi iasa pe nas, ca voi avea momente in care, din nou, voi vrea sa renunt.
   Piticul ala nu mai e pitic, e tot mai mare, se identifica din ce in ce mai mult cu mine, sunt EU.
Am invatat sa imi ascult organismul, sa imi simplific starile, sa inteleg mai usor mecanismele ca sa inteleg motivul executarii.
   Avand timpul necesar, am descoperit ca imi place sa ajut in lucrul cu grupele de copiii. Dar mai presus de asta am descoperit in sala niste oameni frumosi, de o factura faina. Oameni langa care poti sa razi, sa cresti, sa transpiri pana simti ca nu mai poti respira si cu toate astea, langa ei, sa mai gasesti o ultima resursa de energie nebanuita. Oameni placuti atat in sala cat si in afara ei! Relatia cu ei dezvolta un soi de dulce complicitate in care nu sunt necesare toate cuvintele pentru a ne intelege.
Impulsul scrierii acestui articol vine dupa ce am citit postarea unuia dintre colegi, in care el isi exprima incantarea, iar eu m-am intrebat ce am castigat in aceste 3 luni.
   Desi cuvintele sunt putine si uneori sarace, va multumesc voua, Dan si Fane pentru rabdarea, efortul si energia pe care mi le oferiti si va multumesc voua colegi faini. Am onoarea de a ma regasi si de a creste langa voi!
Ne vedem miercuri!

Viitorul omenirii nu depinde de ovarele mele!!!

Sa ne intelegem:
Urmatorul tampit, care tine musai sa imi dea peste nas cu mareata calitate de parinte, explicandu-mi ca sunt o cretina si-o egoista cand spun ca nu imi doresc copii, sau doar ma contrazice, pe motiv ca ma voi razgandi, JUR CA RAMANE FARA DINTI!!!

Va multumesc pentru atentie si o zi cat mai frumoasa va doresc!

Ana